Departamentul Teologie şi Asistenţă Socială

continuare…

5) Săptămâna a V-a

Această săptămână se distinge de perioada Postului Mare prin cele două lungi oficii ale Canonului Mare al Sfântului Andrei Cretanul (joia) şi a Acatistului (sâmbătă). Repetarea Canonului Mare, în joia Săptămânii a cincea, are ca scop întărirea duhovnicească a postitorilor, menţinerea râvnei ca să nu se lenevească acum, când se apropie sfârşitul postului. Şi, pentru a accentua importanţa Canonului de pocăinţă, tot în aceeaşi zi, se oficiază Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Astfel, pe parcursul Săptămânii a cincea, această Liturghie se face nu ca de obicei, de două ori, ci de trei ori – miercurea, joia şi vinerea.

În sâmbăta acestei săptămâni, în bisericile ortodoxe se săvârşeşte Acatistul închinat Maicii Domnului. Acatistul a fost alcătuit cu prilejul eliberării Constantinopolului de către Maica Domnului de atacul perşilor şi avarilor (7 august 626). Mai târziu, în secolul al VIII-lea, Acatistul a fost transferat de către patriarhul Gherman în ziua Bunăvestirii, pe 25 martie. Din cauză că Bunavestire, adeseori, cade într-o zi de post, patriarhul Fotie (858-886) a deplasat, încă o dată, prăznuirea Acatistului într-o sâmbătă de la sfârşitul Postului Mare. Cinstirea Maicii Domnului în sâmbăta Săptămânii a cincea a Postului Mare este o recunoştinţă şi o mulţumire a creştinilor adusă către „Ceea ce este mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”, prin care s-a făcut începutul mântuirii noastre. Persoana şi viaţa Maicii Domnului este un model demn de urmat de creştini, mai ales, în timpul postului. Numai prin ascultare şi viaţă curată, Fecioara Maria s-a învrednicit să devină Maica Domnului; tot astfel, şi noi putem  să devenim purtători de Dumnezeu, lepădându-ne de făptura veche şi îmbrăcându-ne în Hristos.

a) Duminica Sfintei Maria Egipteanca (Din Evanghelie se citeşte pilda săracului Lazăr şi bogatului nemilostiv, Luca 16, 19-31).

Viaţa Sfintei Maria Egipteanca  este încă un exemplu de vieţuire curată şi de biruinţă asupra păcatului. Dacă sâmbătă, Biserica a cinstit-O pe Preacurata Fecioară Maria, ca model de păstrare a curăţeniei din pruncie, în duminica a cincea, Biserica cinsteşte o altă Marie, care, printr-o minune dumnezeiască, s-a lepădat de patimile sale, devenind, dintr-o mare desfrânată, un înger pământesc. Această prăznuire este o încurajare a multor păcătoşi, care, fiind împovăraţi de multe păcate, sunt descurajaţi şi lipsiţi de râvnă. Pentru astfel de credincioşi, Sfânta Maria Egipteanca este un exemplul viu şi mult ajutător în nevoinţele Postului Mare. De aceea, creştinii din toate timpurile au cinstit-o şi au alergat cu dragoste la ajutorul ei: „Pildă de pocăinţă avându-te pe tine, preacuvioasă Marie, roagă pe Hristos să ne-o dăruiască în vremea postului; ca în credinţă şi în dragoste să te lăudăm pe tine cu cântări” (Duminica a V-a, Utrenie, Luminânda).

 

6) Săptămâna a VI-a

Potrivit Triodului, această săptămână este ultima din perioada postului de 40 de zile, după care urmează Săptămâna Mare sau a Patimilor care, pe plan liturgic, diferă de restul postului, având un caracter de aşteptare şi pregătire a Paştelui. Şi Săptămâna a şasea e o perioadă de pregătire duhovnicească pentru întreită prăznuire: Sâmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor sau Stâlpărilor şi a Săptămânii Mari.

a) Sâmbăta lui Lazăr

În imnologia bisericească, tema Patimilor este legată direct de moartea şi învierea lui Lazăr şi începe încă de luni, prin anunţarea bolii lui Lazăr. Miercuri, Lazăr moare şi, Hristos, fiind atotştiutor  şi aflând acest lucru, se îndreaptă cu ucenicii săi spre Iudeea, începând, astfel, mersul Său spre Patimi. Joi şi vineri sunt zile de aşteptare a Mântuitorului – perioadă de întristare, dar şi de speranţă într-o minune. Această minune se petrece sâmbătă, când Hristos îl învie pe Lazăr, mort de patru zile. Învierea lui Lazăr este icoana Paştelui, un Paşte înainte de Paşte. Prin aceasta se arată atotputernicia lui Dumnezeu, astfel întărind pe ucenicii lui Hristos înainte de patimile Acestuia. Lazăr cel înviat va fi martor Patimii şi Învierii învăţătorului şi prietenului său, dând mărturie, prin prezenţa sa, că Paştele este începutul învierii întregii umanităţi, dintre care Lazăr este cel dintâi. De aceea, trebuie să ne identificăm cu Lazăr, părăsind în timpul postului „prietenia pentru trup” pentru a ne face, ca şi Lazăr, prietenii lui Hristos. Fiind morţi sufleteşte, Hristos ne învie în Lazăr şi ne eliberează din împietrire înainte de Patimile Sale, pregătindu-ne să întâmpinăm pe Domnul cu strigare: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel” (Ioan 12, 13).

b) Duminica Floriilor sau Stâlpărilor

 Sărbătoarea Floriilor este legată de evenimentul evanghelic pre-pascal care marchează începutul Patimilor Mântuitorului şi anume, Intrarea Domnului în Ierusalim (Ioan 12, 12-18). Această sărbătoare este strâns legată de sărbătoarea precedentă, Sâmbăta lui Lazăr, şi reprezintă un „praznic îndoit”. Poporul evreu a întâmpinat cu bucurie pe Hristos datorită învierii lui Lazăr, astfel, aceste două evenimente ne arată lucrarea divino-umană a Mântuitorului: ca Dumnezeu, Hristos învie pe Lazăr, iar ca om, intră smerit, pe un asin, în Ierusalim. În primul caz, Hristos ni se arată ca Împăratul Veşnic Ceresc, în al doilea caz, poporul îl vede ca împăratul iudeilor (Luca 19, 38), eliberator de sub stăpânire romană. Însă El era mai mult decât atât, căci era eliberatorul sufletelor din temniţa păcatelor. Dar, neînţelegând aceasta, după cinci zile,  poporul s-a dezis de Împăratul lor. Toţi aşteptau o nouă împărăţie lumească, dar Hristos aducea Împărăţia Cerească. Toţi aşteptau o revoltă împotriva stăpânirii păgâne, însă El învăţa ascultarea şi lepădarea de sine. Pentru că Mântuitorul nu ne cheamă să schimbăm lumea din jur, ci lumea din noi, să căutăm nu împărăţia lumească, ci împărăţia lui Dumnezeu, care este în sufletele noastre. De aceea, ca Împărat al sufletelor, El intră în Ierusalim călare pe asin (animalul păcii; calul e animalul războiului), ca să ne aducă pacea sufletească, pacea cu Dumnezeu. Ierusalimul, deasupra căruia plânge (Luca 19, 41) şi templul pe care El îl curăţă de vânzători, reprezintă sufletele noastre întinate, vrednice de plâns. Ramurile verzi cu care a fost întâmpinat Mântuitorul înseamnă credinţă vie, iar hainele aşternute în calea Lui reprezintă smerenie şi post. Nici un suflet să nu aştepte Duminica Învierii fără să primească în inimă pe Hristos Împărat, Stăpân şi Domn; fără să-I facă prin rugăciune, pocăinţă şi post o primire sinceră şi demnă de oaspete (Pr., Prof., Ilarion V. Felea, Duhul Adevărului, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei, Alba Iulia, p 91).

 

III. Săptămâna Mare sau a Patimilor

Această săptămână este cea mai importantă şi aspră din perioada Postului Mare. Nevoinţele ascetice ale postului acum se transformă în trăiri personale ale istoriei răscumpărării neamului omenesc din robia păcatelor, prin Patimile Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Scopul creştinului în această săptămână reprezintă nu postul, pentru că, cine a postit cu adevărat până acum, a demonstrat voinţa sa de a fi cu Hristos şi în Hristos, ci participarea la viaţa Mântuitorului, la Patimile, Moartea şi Învierea Lui. Şase săptămâni ne-am pregătit duhovniceşte şi trupeşte pentru a ne arăta vrednici să intrăm în cămara Mirelui, iar acum, în fiecare dintre noi, după măsura râvnei, Hristos din nou se răstigneşte, moare şi învie pentru noi şi cu noi. Astfel, se repetă istoria mântuirii, pas cu pas, zi după zi:

1. Luni auzim profeţia Mântuitorului despre soarta tragică a Ierusalimului şi a poporului evreu (care simbolizează pe creştinii nepocăiţi şi împietriţi la inimă). El ne vesteşte patimile şi semnele despre venirea a doua şi despre sfârşitul lumii (Matei 24-25).

2. Marţi vedem cum Domnul Iisus Hristos mustră şi osândeşte învăţătura şi comportamentul făţarnic ale  învăţătorilor poporului, fariseii şi saducheii (Matei 23). (Sectanţii de astăzi).

3. Miercuri suntem martori neputincioşi la sfatul iudeilor împotriva Mântuitorului şi la vinderea Lui de către Iuda pentru 30 de arginţi (astfel procedează creştinii infectaţi de patima iubirii de arginţi).

4. Joi asistăm cu smerenie la spălarea picioarelor ucenicilor de către Învăţătorul lor şi la Cina cea de Taină, la rugăciunea din grădina Ghetsimani şi la prinderea lui Hristos (este un exemplu de rugăciune şi smerenie nefăţarnică).

5. Vineri plângem cu lacrimi mari la vederea patimilor Domnului, răstignirii, morţii pe cruce şi îngropării Lui.

6. Sâmbătă ne ascundem de frică împreună cu Apostolii, păstrând totuşi speranţa mântuirii. În această zi, Mântuitorul se pogoară în iad, unde propovăduieşte Evanghelia duhurilor drepte şi sfărâmă porţile iadului.

Acesta este drumul parcurs de Domnul Iisus Hristos, de la proslăvirea poporului, până la condamnarea de acelaşi popor, de la Împăratul iudeilor, până la moartea ruşinoasă, cea de pe cruce, care era menită tâlharilor. Această răsturnare de situaţie ne sperie aşa cum a speriat şi pe Apostoli, provocând în minţile noastre o întrebare firească: Oare nu putea atunci Iisus să instaureze împărăţia Lui, aşa precum se aştepta poporul evreu în Duminica Floriilor?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să reamintim că Iisus Hristos este nu numai Împăratul tuturor, ci şi Arhiereul în veac, după cuvântul proorocului David: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 109, 4). Melchisedec este preot şi rege, tot aşa şi Iisus Hristos este Împăratul, dar şi marele Arhiereu. Fiind fără de păcat, S-a adus pe Sine jertfă pentru păcatele noastre. În acelaşi timp, El este şi preot şi prinosul – adică Mielul de jertfă, care-Şi varsă sângele şi-Şi dă viaţa pe altarul crucii pentru mântuirea lumii. Prin această jertfă a Mântuitorului, noi ne împăcăm cu Dumnezeu, distrugând lanţurile păcatelor. Moartea Mântuitorului este o jertfă de răscumpărare pentru cei care au crezut în El. Creştinii sunt răscumpăraţi cu preţ scump, nu cu argint şi aur, ci cu sângele Domnului (I Petru 1, 18-19). Căci dacă eşti botezat, nu mai eşti al tău, ci al Domnului Iisus Hristos Care îţi este Stăpân, dar şi Păstor bun, Prieten celor ce ascultă gasul Lui. Cei răscumpăraţi scapă, prin El, de robia păcatului (Coloseni 1, 13-14), de deşertăciunea vieţii pământeşti (I Petru 1, 18-19) şi de puterea morţii, (I Corinteni 15, 54-55) şi dobândesc, prin El, harul iertării (Efeseni 1, 7), înfierea (Galateni 4, 5-6), sfinţirea (Galateni 1, 3-4) şi moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu (Efeseni 1, 14).

Pe scurt, toată învăţătura creştină despre jertfa Mântuitorului este aceasta: „V-am dat ce am primit şi eu – scrie Sfântul Apostol Pavel – că Hristos a murit pentru păcatele noastre” (I Corinteni 15, 3). Ca Preot veşnic, El a împăcat pe oameni cu Dumnezeu; ca Păstor bun, a căutat oile cele pierdute; ca Miel nevinovat, S-a jertfit, din dragoste pentru noi, pe altarul Crucii; ca Pâine a vieţii veşnice, ni se dăruieşte în Sfânta Împărtăşanie.

Mare este taina mântuirii. Cutremuraţi fiind de această taină a jertfei de iubire, venim în faţa Mântuitorului-Arhiereu, implorând să se milostivească de noi, să ne împace cu Dumnezeu, ca un Miel nevinovat, prin sângele Său, şi să ne dăruiască Pâinea vieţii, şi prin Cruce, să ne deschidă porţile Ierusalimului ceresc.

 

 Învierea Domnului nostru Iisus Hristos

„Hristos a înviat! Cu adevărat a înviat!” – acesta este scopul Postului Mare, învierea noastră în Hristos. Am parcurs o cale lungă şi anevoioasă  de şapte săptămâni care se aseamănă cu zilele Facerii şi iată suntem în ziua a opta, „ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps. 117, 24). Este o zi în care s-a petrecut minunea învierii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, care se deosebeşte total de celelalte învieri: învierea copilului unei văduve de către proorocul Ilie (III Regi 17, 17-24); învierea tânărului din Nain (Luca 7, 11-16); învierea fiicei lui Iair (Marcu 5, 22-23, 35-43), învierea lui Lazăr ( Ioan 11, 11-45). Învierea Mântuitorului este o minune în care, firea umană din Iisus s-a îndumnezeit, s-a îmbrăcat în hainele de nestricăciune, în hainele slavei dumnezeieşti. Dacă ceilalţi înviaţi au îmbătrânit şi au murit, Domnul Iisus Hristos, păstrând semnele patimilor, a biruit definitiv puterea morţii şi s-a înălţat cu trupul omenesc la Cer (Faptele 1, 9). Astfel, s-a încununat istoria căutării raiului pierdut şi aşteptării făgăduinţei promise de Dumnezeu protopărinţilor noştri. Am putea spune că istoria omenirii până la Hristos (Vechiul Testament) este o istorie zbuciumată a căutării prototipului său (Dumnezeu). Istoria omenirii după Hristos este o istorie a încercării de a semăna cu prototipul găsit (Hristos). Până la Hristos, oamenii au aşteptat pe Dumnezeu şi El s-a făcut om. Iar acum, prin Sfintele Taine, Hristos stă la uşă şi bate, şi cine Îi deschide, se îndumnezeieşte.

Aşadar, Dumnezeu s-a făcut om, ca noi să ne îndumnezeim şi s-a înălţat cu trupul omenesc la Cer, ca pe pământ să se pogoare Duhul Sfânt. Învierea lui Hristos este începutul învierii noastre a tuturor, este temelia credinţei şi vederea veacului ce va să fie. Fără de această înviere nu avem nădejdea mântuirii. Sfântul Apostol Pavel scrie astfel celor îndoielnici: „Dacă Hristos n-a înviat, deşartă este atunci predica noastră, deşartă este şi credinţa voastră. Ba încă ne dovedim şi martori mincinoşi, faţă de Dumnezeu […] Iar dacă nădejdea noastră în Hristos este numai pentru viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Acum însă Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Corinteni 15, 14-20). 

„„Hristos a înviat” înseamnă că, într-adevăr, Dumnezeu există! „Hristos a înviat” însemnă că toate profeţiile şi minunile biblice sunt adevărate! „Hristos a înviat” înseamnă că toate învăţăturile Sfintei Scripturi şi toate lucrările Sfintei Biserici sunt mântuitoare! „Hristos a înviat” înseamnă că viaţa este mai tare decât moartea! „Hristos a înviat” înseamnă că răul este mai slab decât binele! „Hristos a înviat” înseamnă că există învierea morţilor! „Hristos a înviat” înseamnă că El e Paştele nostru, bucuria şi sărbătoarea Ortodoxiei!” (Pr., Prof., Ilarion V. Felea, Duhul Adevărului, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei, Alba Iulia, p. 117).

Învierea este sărbătoarea sărbătorilor care coincide, aşa de minunat, cu renaşterea primăverii. Toată creaţia participă la bucuria Învierii care schimbă durerea în veselie, iadul în rai, moartea în viaţă. De aceea, în această zi, îngerii, în cer, şi oamenii, pe pământ, cântă cu bucurie: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domn Iisus Hristos, unuia Celui fără de păcat […] Veniţi cu toţi credincioşii să ne închinăm sfintei învieri a lui Hristos. Că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea; totdeauna, binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând, pentru noi, cu moarte pe moarte a stricat”.

Romeo Cemîrtan,

doctorand în Teologie Ortodoxă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: