Departamentul Mass-Media

Ecologia spirituală – de la comunicare la comuniune.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintr-un început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor…” (Ioan 1, 1-18)*. Acest pasaj biblic care se citeşte în fiecare an la slujba Învierii constituie nu numai temelia credinţei creştine, dar şi baza înţelegerii originii şi sensul comunicării interumane. În acest sen Iisus Hristos este prototipul comunicării reale, fiind Cuvântul Veşnic, care comunică cu oamenii şi se comunică oamenilor în Sfântul Duh prin Sfânta Euharistie. Esenţa comunicării autentice constă nu numai în informare în vederea obţinerii unor anumite obiective ci şi în formarea receptorului prin dăruirea subiectului care se comunică în perspectiva realizării unei comuniuni. Nu putem vorbi de comunicare fără comuniune şi de comuniune fără comunicare.

A comunica, înseamnă în primul rând pentru fiinţa umană a vorbi, cuvântul rostit stă la temelia comunicării umane. „ Sfinţii Părinţi ai Bisericii ecumenice au socotit că omul este făcut – de Ziditorul – capabil de viaţa veşnică prin faptul că este creat ca o fiinţă cuvântătoare. Acesta pentru că cel ce raţionalizează şi vorbeşte sau gândeşte şi comunică ceva nu se satură niciodată de a cugeta şi a  comunica prin cuvânt căci este pus în legătură cu infinitatea lui Dumnezeu”[1].

Cuvântul uman este icoana Cuvântului întrupat, Care este hrana spirituală dătătoare de viaţă şi comuniune. „În limba noastră noţiunea cuvânt, nota Eminescu în caietele sale, „vine de la conventus care înseamnă adunare de oameni” (Manuscrisul 2275B, f. 93).(…) Cuvântul este deci rodul întâlnirii, al întâmpinării şi cel care produce, determină şi întreţine adunarea sau comuniunea umană”[2].

Părintele Dumitru Stăniloae, teologul comuniunii, precizează că: „adevărata comuniune şi împreună-lucrare nu este aceea în care poporul devine o masă amorfă, cum s-a întâmplat în comunism, unde nimic şi nimeni nu are importanţă, cu excepţia celui care deţine puterea. În comuniune, cealaltă persoană este pentru mine mult mai importantă decât eu însumi sunt, şi, pe măsură ce uit mai mult din nevoile mele, în aceeaşi măsură primesc şi devin mai fericit, în timp ce celălalt la rândul lui mă întăreşte pe mine prin practicarea deopotrivă a uitării de sine… dacă îmi dau mie însumi importanţă deosebit de mare, rămân singur, pentru că celălalt îmi va răspunde la fel… şi astfel noi devenim singuri, ne însingurăm… În singurătate noi suferim.

Fericirea stă în comuniune, în a şti că nu eşti singur, că îi pasă cuiva de tine şi că cineva este interesat şi implicat în viaţa ta”[3].

Revenind asupra limbajului şi folosirii cuvântului în mass-media, constatăm cu îngrijorare că „la criza de dimensiune spirituală sau morală tocmai prezentă astăzi, a contribuit şi contribuie imens şi cuvântul negativ. S-a ajuns la o „dezvoltare a cuvântului”, la o inflaţie verbală, la o oboseală de şi pentru cuvinte… Cuvântul uman a fost intelectualizat, s-a pierdut relaţia strânsă între cuvânt şi lucrare… O astfel de situaţie a fost generată de ruptura ce s-a produs şi se perpetuează între creaţie şi Dumnezeu, s-a ajuns la un anti-limbaj…

Mutaţia aceasta s-a produs prin înşelăciunea diavolului care a folosit, cel dintâi, în mod negativ cuvântul – minciună, către protopărinţii noştri, Adam şi Eva.

De la căderea cuvântului, de la pervertirea lui a început căderea lumii…

Datorită păcatului, ce a apărut ca un incident în creaţie, s-a alterat funcţia cuvântului, şi astfel comunicarea, mânuirea cuvintelor nu a mai folosit comuniunii. Cuvintele, din punţi de legătură şi împlinitoare ale comuniunii, s-au transformat în arme de luptă, mijloacele de manifestare a orgoliului, urii, mijloace de despărţire…”[4]. În acest sens, atenţionează Sfântul Apostol Iacov: „Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii!” (Iacov 3, 5). De aceea Sfinţii Apostoli insistau mult asupra atenţiei în folosirea cuvintelor „pentru care fiecare om va da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 13, 36). Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe credincioşii din Efes: „Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai cel care este bun spre zidirea cea de trebuinţă pentru ca el să dea har” (Efeseni 4, 29).

Cuvântul, prin fiinţa şi importanţa sa, este şi rămâne cel mai puternic mijloc de transformare sau influenţare al sufletului uman în special şi al societăţii întregi în general. De aceea, cuvântul trebuie să devină o responsabilitate deosebită pentru fiecare om în general şi lucrătorii în domeniul mass-media în special. Rostul originar al cuvântului este de a zidi comunitatea umană într-o dreptate şi iubire şi suntem ferm convinşi că acest rost şi scop este datoare mass-media să promoveze în orice societate.

În privinţa remedierii limbajului modern, desacralizat, poziţia Bisericii Ortodoxe, este în conformitate cu Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie – „Cuvântul degenerat nu are nevoie de definire, ci de mântuire, ca de altfel întreaga creaţie. Restaurarea cuvintelor nu se poate face prin ele însele, prin alte cuvinte, ci mântuirea lor se aşteaptă şi se poate împlini prin harul lui Dumnezeu, care purifică şi renaşte… Credinţa este trăirea întâlnirii cu darul lui Dumnezeu şi cuvintele trebuie să fie legate de această trăire: din această trăire îşi primesc ele sensul şi puterea lor. Cuvintele care nu se referă la această trăire, ori care s-au rupt de ea, devin inevitabil cuvinte cu sens dublu, confuze, pervertite, viclene. Mântuirea s-au renaşterea cuvântului este transformarea s-au revenirea lui la sensul iniţial inspirat de Dumnezeu”[5].


[1] Pr. Nicolae Dura, Propovăduirea Cuvântului şi Sfintele Taine în lucrarea de mântuire, în Studii Teologice, Seria a II-a, anul L, nr. 1-2, 1998, p.24

[2] Pr. Nicolae Dura, op.cit., p.29

[3] Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Persoana” şi „Individul” – două entităţi diferite, în Studii Teologice, Seria a II-a, anul XLV, nr. 5-6, p.45

[4] Pr. Nicolae Dura, op.cit., p.35-36

[5] Ibidem ,p.37

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: