Departamentul Istorie şi Psihologie

Primul val de deportare masivă de populaţie din RSSM, 12-13 iunie 1941

Arestările şi represaliile staliniste, declanşate imediat după ocuparea Basarabiei la 28 iunie 1940, nu puteau „curăţi” societatea de „elementele ostile” şi crea, într-un termen scurt, baza socială a noului regim sovietic. Pentru conducerea de la Kremlin era evidentă necesitatea unei deportări masive de populaţie din Basarabia – metodă pe care Stalin a folosit-o de mai multe ori în diferite regiuni ale URSS şi a cărei „eficienţă” era de necontestat.

Organizarea deportării. De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKGB-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.În mai 1941, S. A. Goglidze a fost numit împuternicit al partidului şi guvernului sovietic în Moldova, sarcina de bază a căruia urma să fie deportarea masivă de populaţie. Peste o săptămână, Goglidze îl informa pe Stalin că „în Moldova fostele partide Naţional-Ţărănist şi Naţional-Liberal manifestă un evident activism politic şi încearcă să organizeze activitate ilegală”, iar ca soluţie era propusă deportarea în masă a elementelor periculoase „în vederea menţinerii securităţii şi a ordinii publice”.

La acest raport, Beria a reacţionat prompt şi a trimis tuturor conducătorilor direcţiilor NKVD din Siberia şi Kazahstan telegrame strict secrete prin care îi prevenea să se pregătească pentru primirea deportaţilor din regiunile de vest ale URSS. În câteva zile, a fost elaborat „planul de măsuri pentru repartizarea şi aranjarea la muncă a contingentelor speciale deportate din Ţările Baltice şi RSSM”.

În paralel, se muncea tainic la elaborarea listelor persoanelor care urmau să fie deportate şi se făceau mari eforturi de a acumula cât mai mult material care să le compromită. Agenţii sovietici colectau informaţii privind starea materială, apartenenţa politică, starea de spirit a localnicilor şi raportau şefilor liste cu numele persoanelor care urmau să fie deportate. Avem la dispoziţie cazul raionului Ungheni, în care s-au „depistat” 11 membri ai Partidul Cuzist, 11 membri ai Gărzii de Fier, trei persoane care au făcut parte din Partidul Liberal, opt membri ai Partidului Ţărănist. Aceste „elemente periculoase”, majoritatea fiind gospodari, erau considerate de către bolşevici „chiaburi, bogătaşi şi exploatatori”. S-a păstrat o hartă foarte detaliată a raionului Ungheni, în care era indicat fiecare sătuc, imaş, drum, drumuşor, fiind însemnate locul unde pasc vitele, balta şi locul păsărilor, kilometrajul fiecărei porţiuni şi toate construcţiile locative. La fel, s-au păstrat originalele schiţelor de plan ale căilor ferate din Basarabia, care au fost pregătite pentru operaţia de deportare.

Executorii deportării. Deşi directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. „Oamenii noi” ai bolşevicilor erau avansaţi în posturi şi susţinuţi în activitatea profesională, fiind cei mai înrăiţi şi intolerabili membri ai societăţii, hotărâţi să execute orice directivă venită de sus, îndeplinind întocmai „linia partidului”. Totodată, politica stalinistă de deznaţionalizare s-a bazat pe o parte a minorităţilor etnice din Basarabia – evrei, ruşi, ucraineni, bulgari – aceştia susţinând regimul instaurat de bolşevici. Listele cu deportaţi au fost făcute de NKVD pe bază de delaţiuni, ţinându-se cont de pregătirea şi activitatea capului familiei, de averea sa şi de faptul că a colaborat cu administraţia românească.

Operaţiunea de deportare. Operaţiunea a început la ora 2.30, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, şi a cuprins teritoriile ocupate de URSS de la România în iunie 1940. Din Basarabia şi Bucovina de Nord urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate şi 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. „Într-un sfert de oră să fiţi gata!”, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinşi în spaimă de cele întâmplate, neînţelegând unde merg şi de ce.Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea şi „binevoitorul” sau „binefăcătorul” care a denunţat familia şi, astfel, „ajuta” NKVD-ul să depisteze „elementele periculoase”. Deportaţilor le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preţ sau mai util în bagajele celor deportaţi le împărţeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. În rest, gospodinele, speriate, printre lacrimi şi oftări, reuşeau să ia nişte făină, fasole, brânză de oi, haine, încălţăminte, poate ceva mai de preţ cum ar fi bijuterii sau bani. Îndată, erau urcaţi în camioane sau chiar – în unele sate – în căruţe, fiind duşi până la gara de trenuri.

În staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrânii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă şi hrană. Pe vagoane scria: „Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!” sau „Emigranţi voluntari”.

Întreaga Basarabie a fost transformată într-o mare gară de trenuri pline de lacrimi. Astfel, 90 vagoane au pornit din staţia Taraclia, 44 vagoane – din staţia Basarabeasca, 44 vagoane – din staţia Căuşeni, 48 vagoane – din staţia Tighina, 187 vagoane – din staţia Chişinău, 48 vagoane – din staţia Ungheni, 83 vagoane – din staţia Ocniţa, 133 vagoane – din staţia Bălţi, 73 vagoane – din staţia Floreşti, 40 vagoane – din staţia Râbniţa, 38 vagoane – din staţia Bolgrad, 103 vagoane – din staţia Arţiz, 340 vagoane – din staţia Cernăuţi.

Drumul spre punctele de destinaţie a fost lung, vreo două-trei săptămâni, şi chinuitor. Condiţiile – îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar peşte sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaţilor nu le-a fost acordată nici o asistenţă sau consultaţie medicală. Astfel, în vagoanele murdare şi fără asigurarea celor mai elementare condiţii sanitare s-au răspândit diverse boli infecţioase şi mulţi suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împuşcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morţii.

Soarta deportaţilor. Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soţie şi copii şi dus în lagărul de muncă forţată, în marele arhipelag GULAG. Ceilalţi membri ai familiei erau trimişi în Siberia.
Majoritatea celor aflaţi în GULAG, fiind învinuiţi de activitate antisovietică, au fost condamnaţi la pedeapsa capitală. Executarea era, de cele mai adese ori, ţinută în secret, familia nefiind anunţată despre deces, cauza lui, locul de înmormântare. Până în prezent, rămân necunoscute foarte multe cazuri.

Cei deportaţi în Siberia, de la copil la bătrân, erau repartizaţi la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în cooperative meşteşugăreşti. Pentru munca depusă nu erau remuneraţi echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai. Documentele cercetate până în prezent arată că persoanele deportate din RSSM au fost stabilite în Karaganda – 11.000, în regiunea Omsk – 6.000, în regiunea Novosibirsk – 13.700, în ţinutul Krasnoiarsk – 7.000, în RSS Kazahă – 11.794, în ţinutul Altai – 9.802, în regiunea Kirov şi în RASS Komi – 3.600.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportaţii din RSSM au fost amplasaţi în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportaţii din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) şi Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersaţi în 41 de raioane. Numărul total al celor deportaţi pe 12-13 iunie 1941 încă nu se cunoaşte.

Teroarea stalinistă, ajunsă la apogeul său prin deportările masive de populaţie din teritoriile anexate la URSS, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, a fost o crimă împotriva umanităţii şi a valorilor naţional-umane.

Viorica Olaru-Cemârtan,

Doctorandă în istorie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, România.

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. Detalii despre impactul stalinismului in Banat pe: http://istoriabanatului.wordpress.com/

  2. D-na Viorica Olaru-Cemârtan, mersi mult pentru acest articol. Familia noastra, familia DRUŢA, a avut de suferit anume de la aceste depotari din 12-13 iunie 1941. Bunelul a decedat in GULAG in 1943, oficial din cauza pelagrei, insa avem informatie de la alti detinuti ca a fost impuscat. Bunica cu copiii a fost deportata in Siberia Regiunea Tomsk.
    Cît priveşte informaţia despre averea buneiilor Ministerul afaceriloor Interne RM a răspuns că adică nu dispun de informaţie.

    Ne puteţi ajuta unde să găsim această informaţie?

    • Multumesc pentru comentariu!
      Va rog sa ma contactati la 0696 43 819.
      Cu bine, Viorica!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: