Primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei: crime împotriva umanităţii

Viorica Olaru-Cemîrtan,

dr. în istorie

Comunicat stiintific prezentat la Simpozionul Internaţional

70 de ani de la primele deportări din Basarabia şi Nordul Bucovinei,

organizat de

Gabriela Ielenicz Iov, preşedinta Asociaţiei Culturale Pro Basarabia şi Bucovina,

George Galan, presedintele Societatii pentru Cultura si Literatura Romana in Bucovina

Motto:

„Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut între vifore. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi”.

Mircea Eliade

Pe parcursul perioadei interbelice, Rusia Sovietică /Uniunea Sovietică/ nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România. Uniunea Sovietică şi-a asumat, însuşit şi dezvoltat obiectivele strategice, politice, militare, ideologice ale ţarismului faţă de teritoriile din Sud-Estul Europei şi aştepta momentul oportun pentru realizarea acestui obiectiv trasat cu sute de ani în urmă, pe timpul ţarismului –  reanexarea Basarabiei.

Situaţia internaţională în 1938-1939 era una deosebit de dificilă deoarece România era presată din mai multe părţi: Ungaria pretindea la Transilvania, Bulgaria – la Cadrilater, iar URSS a început să fie tot mai agresivă, atât diplomatic, cât şi militar, intenţionând să reocupe Basarabia. Mai mult decât atât, însăşi strategia politicii externe sovietice a fost modificată, când Maksim Litvinov la 3 mai 1939 a fost înlocuit cu Veaceslav Molotov. Acest act a însemnat schimbarea politicii externe ruse de la una de securitate colectivă la alta de schimbări mari, agresive, în favoarea politicii panslaviste. Diplomatul sovietic a  avut un rol important în materializarea Pactului de Neagresiune Sovieto-German, semnat la 23 august 1939, care a fost primit de opinia publică mondială cu consternare. Fidele Pactului Ribbentrop-Molotov, regimurile totalitare, devenite peste noapte  partenere, au sacrificat un şir de ţări europene. România a început a simţi atitudinea specială a Uniunii Sovietice prin  rechemarea ambasadorului rus din Bucureşti la începutul anului 1938. Până în iunie 1940 nu a mai fost acreditat alt diplomat rus la Bucureşti. Această rupere a relaţiilor diplomatice dintre soviete şi partea română a fost accentuată prin discursul lui Veaceslav Molotov la şedinţa CC al PC al URSS la 29 martie 1940. Discursul a fost difuzat de radio Comintern, în emisiunea sa de la ora 22:00 şi a fost retransmis la posturile de radio şi pe 30 martie, iar presa a mediatizat timp de câteva zile cuvântarea diplomatului sovietic. Şi în timp ce postul de radiodifuziune Moscova comenta cu multă satisfacţie discursurile ţinute de tovarăşii Molotov şi Jdanov, în România şi Basarabia aceste evenimente au contribuit la apariţia unor articole pline de nelinişte şi nedumerire (ziarele „România”, „Timpul”, din 2 aprilie 1940).  Alocuţiunii i s-a atribuit o importanţă deosebită prin faptul că URSS nu recunoscuse alipirea Basarabiei la Vechiul Regat şi că în pofida pactelor Briand-Kellog şi a Acordului de la Londra, puterea sovietică revendica permanent Basarabia. În mod clar, se resimţea neliniştea populaţiei: fiecare însă, avea motivele sale şi era firesc ca impresia produsă de acest discurs să fie diferită după diversele straturi sociale, grupuri etnice şi de interes. Documentele scot în evidenţă încrederea populaţiei faţă de conducerea ţării, care, în viziunea majorităţii,  nu va ceda aşa de uşor Basarabia, amintindu-şi foarte viu vizita regelui Carol la Chişinău în ianuarie 1940 şi promisiunea acestuia că nici o brazdă din Basarabia nu va fi cedată.

Localitatea basarabeană în care cel mai viu a fost discutat şi analizat acest fapt politico-diplomatic a fost municipiul Chişinău. Intelectualii au apreciat discursul ca exprimarea unei necesităţi politice interne pentru a redresa moralul cetăţenilor URSS-ului, în urma influenţei destul de rele a felului cum s-a comportat armata rusă în războiul cu Finlanda. Astfel că atitudinea şi tonul cu care diplomatul sovietic s-a exprimat faţă de România, nu era decât o uşoară şi ieftină fonfaronadă cu un stat căreia credea să i se poate adresa în felul acesta fără nici un risc.

În al doilea rând, s-a observat că discursul nu aducea nici o noutate (nerecunoaşterea Basarabiei ca făcând parte integrantă din România, nesinceritatea şi lipsa de temei a raporturilor  dintre România şi URSS care poate să sufere modificări de la o zi la alta). Cercurile intelectuale nu au dat prea multă importanţă acestei cuvântări fiindcă au reacţionat în felul următor: „Dacă discursul a debutat cu o afirmaţiune neserioasă, atunci este foarte de crezut că discursul a mai putut să conţină  şi alte afirmaţiuni lipsite de seriozitate între care ar fi şi partea relativă la România”.

În rândul evreilor înstăriţi discursul, de-asemenea, nu a produs nici un efect, fiind primit cu oarecare scepticism şi nici într-un caz nu se credea că ar putea anunţa fapte pentru un viitor apropiat, ci maximum ar putea reprezenta speranţele pe care le are Rusia în viitoarea conferinţă de pace şi bineînţeles în eventualitatea când Germania va fi învingătoare, „însă cei înstăriţi şi cu situaţiuni materiale bune nu văd cu ochi buni pretenţiile sovietice”.

Pe de altă parte, „masele evreieşti ale sărăcimii care dacă nu sunt în totalitate comuniste, dar totuşi trag speranţe mai bune într-o schimbare de regim şi fiind, în acelaşi timp şi într-o necunoaştere exactă a acestui discurs, mulţumindu-se numai cu colportări fragmentare de la om la om, cred într-o viitoare ocupare a Basarabiei de către Rusia. Nu toată această lume crede că evenimentul va aduce şi o fericire pentru ei. Bineînţeles că masele comuniste caută să exploateze în folosul lor acest discurs dându-i interpretări favorabile scopurilor lor”.

Paralel cu impactul asupra populaţiei din Chişinău, marele public al periferiilor nu avea cunoştinţă despre discurs, cu unele excepţii: „acei ţărani care au luat contact cu intelectualii, au rămas surprinşi de pretenţiunile URSS asupra Basarabiei, deoarece ţărănimea a considerat chestiunea Basarabiei lichidată încă acum 20 ani”.

În alte oraşe, precum Orhei, au fost sesizate interpretări ale acestei cuvântări: „în rândurile intelectualilor a produs o vie impresie, observându-se o surescitare nervoasă şi îngrijorare pentru soarta Basarabiei. Dar când acest discurs a fost publicat în mai multe ziare din Bucureşti, majoritatea intelectualilor s-a recules, susţinând că avertismentul lui Molotov interpretat contra României nu ar avea alt scop decât a intimida şi a face jocul Germaniei”.

Credinţa marii majorităţi a populaţiei era că Uniunea Sovietică nu va îndrăzni să înceapă un război din acest motiv. Convingerea se baza pe opoziţia Germaniei şi, în special, a Italiei. Un alt motiv care ar împiedica acţiunea sovietică era hotărârea aliaţilor de a opri acţiunea de extindere prin mijlocirea Turciei, care se afla în cele mai frumoase relaţii cu România.

La Cetatea Albă, populaţia germană, în special pătura intelectuală, era foarte liniştită şi nu găsea nimic nou în discursul lui Molotov, „întrucât acesta agită o problemă veche. Atât cercurile româneşti, cât şi cele minoritare sunt ferm convinse că România nu va admite un compromis şi nici un fel de discuţie asupra teritoriului basarabean, întrucât domneşte convingerea, că a fost şi este pământ românesc, care s-a realipit la Patria Mumă pe baza principiului de autodeterminare a popoarelor (hotărârea Sfatului Ţării)”.

În general, situaţia Basarabiei era înregistrată de documentele timpului ca o stare de mare cumpănă. Avusese loc reuniuni în familii unde s-a ascultat şi comentat după aprecierile proprii substratul dubios care a provocat o îngrijorare, însoţită de repercusiuni asupra stării de spirit a populaţiei. Intelectualii, profesorii, megistraţii, ofiţerii, salariaţii publici credeau că Uniunea Sovietică este hotărâtă să ocupe Basarabia. Alţii credeau că URSS nu intenţionează să ocupe Basarabia, doar  presează România pentru a ocupa bazele navale. În cercurile populaţiei intelectuale ruseşti, după o viaţă de 22 ani sub conducere românească, se manifesta o mare îngrijorare faţă de o eventuală schimbare bruscă a regimului în Basarabia. Majoritatea ruşilor din pătura săracă însă, legaţi de acest pământ unde s-au născut, aşteptau cu nerăbdare desfăşurarea evenimentelor, în felul cum a fost înţeles de ei discursul lui V. Molotov, adică nerecunoaşterea alipirii Basarabiei la România. „Aceştia, păstrându-şi sentimentele ostile României, sunt gata în orice moment a comite acte de natură a periclita siguranţa internă, reacţionând la o eventuală măsură de reprimare, luată de autorităţile române, prin grupele de terorişti, ce sunt în curs de organizare”.

Se observa că pătura intelectualilor bogaţi, a evreilor înstăriţi şi a unor creştini a început sau căutau să-şi lichideze averile imobile, iar cei care simpatizau regimul comunist, nădăjduind că vor ocupa situaţii mai bune, erau în aşteptarea evenimentelor pe care le credeau că se vor desfăşura în favoarea sovietelor.

Pătura intelectuală, formată din mici meseriaşi şi oameni de afaceri, se preocupa în mod serios de pretenţiile evocate prin discursul lui V. Molotov, pe care le considerau asemănătoare celor ce au fost impuse Finlandei, înainte de izbucnirea conflictului armat.

„Majoritatea celor ce au ţintit privirile spre soviete şi care au intrat direct în slujba acestora, o formează muncitorimea de la oraşe şi într-o proporţiune mai redusă – ţărănimea”. Totuşi, în mare parte, chiar şi populaţia rusească ce nutrea sentimente prosovietice sau, mai bine-zis, rusofilii, era întrucâtva intimidată de o eventuală introducere  a regimului comunist în Basarabia, mai ales datorită zvonurilor că sovietele nu au nevoie de cetăţenii din această provincie de la 30 ani în sus, „întrucât aceştia au trăit sub regimul ţarist şi sub regimul românesc, aşa că n-ar putea fi de folos regimului sovietic, neputându-se conta pe ei sub nici o formă”.

În condiţiile în care în Basarabia mişunau agenţii bolşevici, acest discurs era pe de o parte preamărit de aceştia, iar pe de altă parte, subestimat de cei care se bizuiau pe forţele aliate şi pe fortificaţiile ţării.

Descifrând acest subiect, am ţinut să arătăm că societatea românească în general, şi cea basarabeană, în special, deşi bănuia că stă în faţa unui  mare pericol, atât personal, cât şi de stat, nu a avut de unde şti că acest pericol e atât de aproape şi atât de ameninţător. Erau ultimele luni când viaţa decurgea în albia valorilor creştine, în modul firesc, nestingherit. Din momentul discursului lui Molotov, a început neliniştea pentru ziua de mâine. Începuse febra în cercurile prosovietice, care aşteptau momentele oportune să se declanşeze cu putere contra celorlalţi. Agitaţia bolşevică se întărea, schimbându-şi formele de manifestare, de la cele scrise, la agitaţia de la om la om. Acum încep să se intensifice cercurile prosovietice, probolşevice într-o măsură tot mai mare şi mai evidentă. De aici pornesc rădăcinile tragediilor ce aveau să se abată asupra basarabenilor în următorii ani. Acum începe să se formeze imaginea şi statutul social al trădătorului şi al vânzătorului de neam, a celor care vor colabora cu sovieticii şi vor juca unul din rolurile importante în viitoarele deportări.

Aplicând prevederile protocolului adiţional secret al tratatului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, făcând uz de presiune politică, diplomatică (notele ultimative din 26 şi 27 iunie 1940) şi militară asupra României, în perioada 28 iunie – 2 iulie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat prin forţa armelor circa o cincime din suprafaţa teritorială a României Mari, şi anume Basarabia (44.422 km²  cu 3 ml. 200 mii locuitori), Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa (6 mii km² cu peste 500 mii locuitori). „Actul de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Imperiul Sovietic a constituit începutul procesului monstruoaselor deformări sociale” sau, cu alte cuvinte, în acea zi a început holocaustul împotriva poporului român.

Primii care au simţit acest început de holocaust au fost soldaţii din armata română, în evacuare, care au fost maltrataţi şi dezarmaţi. Deoarece aveau ordin de a se evacua, soldaţii români nu puteau să folosească forţa pentru apărarea personală sau a bunurilor sale. Era firesc să se respecte condiţiile cu privire la cedarea Basarabiei şi armata sovietică să nu abuzeze în nici un fel. Realitatea, însă, a fost de alt gen. Pe lângă soldaţii sovietici care au făcut abuz de forţa şi poziţia sa, agenţii bolşevici din Basarabia au fost şi ei destul de activi în această campanie de prigoană a armatei române. Ei îndemnau populaţia la acte neruşinate de a ataca ostaşii români, jefuindu-i şi livrând prada armatei sovietice.

Deoarece ocuparea acestor provincii româneşti de către Uniunea Sovietică s-a înfăptuit contrar voinţei majorităţii populaţiei, la vestea despre trecerea Nistrului de către trupele sovietice, mii de basarabeni şi bucovineni s-au refugiat în România, părăsindu-şi locuinţele şi averea. În anul 1940, după datele Ministerului de Interne al României „în legătură cu tristul eveniment al pierderii Basarabiei şi Bucovinei s-au refugiat în ţară peste 23.000 capi de familie, care n-au vrut sa încerce rigorile regimului bolşevic, străin de neam şi de mentalitatea noastră românească”. Conform recensământului populaţiei din 6 aprilie 1941, „pe teritoriul diminuat al României” au fost înregistraţi 68 953 refugiaţi din teritoriile ocupate de ruşi. Fluxul de refugiaţi era mare şi mare era „jalea şi amărăciunea, căci cu cei ce se refugiau pleca o stăpânire românească, dar nu şi o cultură naţională şi o religie creştină de două mii de ani”. Însă, nu toţi care au dorit au avut posibilitatea reală de a se refugia. Au existat numeroase cazuri când înşişi soldaţii armatei roşii le-au împiedicat anumitor persoane refugierea.

Mărturiile recente ale unor supravieţuitori ne demonstrează faptul că un şir de primari, preoţi, funcţionari şi oameni publici din Basarabia deşi îşi imaginau transformările care aveau să aibă loc odată cu instaurarea regimului sovietic şi consecinţele pe care aveau să le suporte, nu au dorit să-şi părăsească locul de baştină şi rezultatul muncii lor de o viaţă. Ţărănimea, în cea mai mare parte, a rămas. Fiind conştienţi de urmările grave pe care urmau să le suporte, totuşi, puţini dintre cei rămaşi şi-ar fi putut imagina că va fi rupt de la baştină şi, distrugându-i-se familia, va fi supus represaliilor.

Într-o perioadă scurtă de timp (28 iunie-2 august 1940), cu multe presiuni şi fraude, în teritoriile anexate la lagărul sovietic s-au pus bazele regimului bolşevic.  Paroxismul politicii bolşevice a fost atins la 2 august 1940, când Sovietul Suprem al URSS a creat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească pe baza a 6 judeţe din Basarabia (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca) şi a 6 raioane ale RASSM (Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol) şi a „primit-o” în componenţa URSS. Acest fapt poate fi considerat un dictat de la Moscova, în baza propunerii Kievului.  Crearea în mod arbitrar a unei noi republici unionale, condamnarea românilor basarabeni la coexistenţa în lagărul sovietic cu etnii cu care nu aveau nimic comun şi implantarea ideologiei bolşevice în noul teritoriu anexat a fost factorul determinant al deportărilor ce aveau să urmeze.

Atitudinea organelor puterii sovietice faţă de basarabeni a fost foarte rigidă. Începând cu perioada retragerii armatei şi administraţiei române din Basarabia, autorităţile sovietice au comis numeroase şi diverse abuzuri, nu doar faţă de soldaţii şi reprezentanţii administraţiei române, dar şi faţă de simplii locuitori. Fără nici un temei juridic sau moral, au fost supuşi maltratărilor fiecare care, dintr-un motiv sau altul, nu-şi manifesta adeziunea la regimul bolşevic.

Legalizarea acestei atitudini de maltratare fizică şi desconsiderare morală a basarabenilor nu a întârziat mult. Deja la 9 iulie 1940, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al URSS, V. Molotov, semnează hotărârea numărul 1201-471 „Cu privire la activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei şi Nordului Bucovinei”. Conform documentului, tribunalele militare au împuternicirea de a examina toate dosarele privind „crimele contrarevoluţionare şi banditeşti ale locuitorilor Basarabiei şi Nordului Bucovinei” şi de a le califica după Codul Penal al RSS Ucrainene. Astfel, teroarea a fost legalizată în noile teritorii anexate. O zi mai târziu, Lavrentij Beria, printr-un document strict secret, i-a cerut lui Molotov suplimentarea trupelor NKVD şi majorarea numărului unităţilor militare de escortă. Decizia CC al PC(b) era dură: toţi cei care colaboraseră cu administraţia română urmau să fie arestaţi imediat. În urma arestării, majoritatea erau deportaţi în Siberia, fiind condamnaţi la termeni de detenţie în lagărele „Arhipelagului Gulag”.

Astfel, printre primele jertfe ale stalinismului se numără cei mai mari patrioţi  – deputaţii Sfatului Ţării care nu reuşiseră sau nu doriseră să se retragă peste Prut –deoarece au votat actul unirii în 1918 şi au activat în vederea  reconstituirii limbii şi  tradiţiilor naţionale.

„Nimicirea intelectualităţii  basarabene a constituit  una  dintre  sarcinile principale ale ocupaţiei sovietice”. Categoriilor enumerate li se aduceau acuzaţii de genul – activitate contrarevoluţionară, agent al siguranţei, agitaţie antisovietică, agent al poliţiei. Activităţile lor din perioada interbelică, dar şi din primele zile ale ocupaţiei sovietice erau interpretate ca acte naţionaliste, spionaj,  sionism. Ei erau etichetaţi ca „duşman al naţiunii”, „element social periculos” etc.

Printre primele victime ale sovieticilor au fost şi primarii. Fiind români, cu adevărate sentimente civice, şi dând dovadă de bun spirit gospodăresc, odată cu venirea bolşevicilor, primarii erau denunţaţi şi  arestaţi. Li se aducea învinuirea că, în calitate de primari, au susţinut administraţia română şi sunt spioni.

Înţelegând atitudinea ateistă a celor care au pus stăpânire pe provincie, o parte a preoţilor a reuşit să se refugieze, răspândindu-se pe întreg cuprinsul  României, mulţi însă au rămas în Basarabia, fiind alături de durerea credincioşilor. Atitudinea sovieticilor faţă de ei s-a manifestat prin arestări şi deportări ale slujitorilor cultului, acestea fiind cele mai „uşoare” forme de maltratare, căci au existat şi batjocoriri strigătoare la cer. Nu există sat din Basarabia din care să nu fi fost deportat preotul cu familia sa. După cum era de aşteptat, biserica a suferit foarte mult. Stalinismul a urmărit să distrugă opoziţia pe care i-o manifesta mediul ortodox basarabean, în care creştinismul şi valorile tradiţionale erau concrescute de fiinţa celui mai simplu om. Din această perspectivă, au fost deportaţi nu doar preoţii, dar şi credincioşii consecvenţi în credinţa lor. Subliniem că bolşevicii au maltratat nu doar enoriaşi creştini, dar şi membri ai altor culte.

Regimul bolşevic se răfuia şi cu cei care în 1917-1918 au fugit din Rusia Sovietică, astfel erau arestaţi şi deportaţi foştii albgardişti, soldaţii armatei ţariste, alte persoane refugiate în Basarabia românească, care au trecut Nistru, fugind de maşina de represalii stalinistă, pornită să facă ravagii la începutul anilor ’30 ai secolului trecut.

Pe tot parcursul primei perioade de ocupaţie sovietică, majoritatea deputaţilor în Parlamentul României din partea Basarabiei, membrilor partidelor politice sau mişcărilor naţionaliste,  membrilor Frontului Renaşterii Naţionale au fost supuşi represaliilor cu caracter politic. NKVD-ul depista şi făcea liste întregi cu foştii participanţi la viaţa politică basarabeană în perioada interbelică. Aceste persoane au fost supuse represaliilor chiar în primele zile ale ocupaţiei sovietice, individual, de cele mai multe ori, iar familiile lor au fost deportate în timpul primului val de deportare în masă (12-13 iunie 1941). Este evident că toţi care au ajuns în listele NKVD-iste au fost găsiţi, arestaţi, ucişi sau schingiuiţi. Familiile lor au avut o soartă dramatică, pierdută printre frigurile sibiriene.

În acest mod, elitele (naţional-politică, religioasă, economico-socială) au fost supuse represaliilor chiar de la bun început. Folosind prevederile codului penal sovietic, vagi în deducţiunea lor şi dând posibilităţi de interpretare largă, NKVD-ul a arestat zeci de mii de cetăţeni şi i-a condamnat la pedepse variind între 8 ani de muncă silnică şi moartea prin împuşcare. Atunci când unor astfel de oameni nu li se puteau incrimina fapte concrete şi determinate, persoana în cauză era trimisă cu rezultatele cercetărilor  şi cu un raport al organelor locale ale NKVD la aşa-zisul „Consiliu Special” pe lângă NKVD din Moscova. Consiliul putea aplica sancţiunea „represiunilor” administrative care, în mod obişnuit, a fost deportarea în localităţi depărtate ale Rusiei şi munca forţată în diferitele întreprinderi ale statului, cum ar fi săparea canalurilor, tăierea pădurilor etc.

Astfel, pe parcursul primului an de ocupaţie sovietică, victimele terorii roşii au fost elitele naţionale, învinuite de „antisovietism”, „activitate contrarevoluţionară”, simpatie şi apartenenţă la partidele „burgheze româneşti”, iar actele de arestare şi deportare a lor erau cotidiene.

Arestările şi represaliile staliniste zilnice  nu puteau „curăţi” societatea de „elementele ostile” şi crea într-un termen scurt baza socială a noului regim sovietic, aşa cum se dorea. Pentru conducerea de la Kremlin era evidentă necesitatea unei deportări masive de populaţie din Basarabia şi Bucovina de Nord. Această metodă a fost folosită de aparatul lui Stalin de mai multe ori, în diferite regiuni ale Uniunii, şi  „eficienţa” ei era de necontestat. Urma ca în noile teritorii anexate de la România să se procedeze la fel.

Aceasta s-a produs cu zece zile înainte ca Mareşalul Antonescu să spună cuvintele istorice: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”. Operaţiunea de deportare în masă a început la orele 2:30 în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 şi a cuprins teritoriile recent ocupate de URSS, atât Basarabia şi Bucovina de Nord, cât şi Ţările Baltice. Din Basarabia şi Bucovina de Nord urmau să fie ridicate 32 423 persoane, dintre care 6 250 să fie arestate, iar restul 26 173 persoane – deportate, inclusiv 5 033 persoane arestate şi 14 542 persoane deportate din RSS Moldovenească.

După ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940, românii şi reprezentanţii celorlalte etnii conlocuitoare au fost supuşi unui regim sistematic de crime, masacre, deportări şi dislocările masive. Scopurile deportărilor din RSSM pe parcursul anului 1940-1941 şi a deportării în masă din 12-13 iunie 1941 nu se deosebesc, în esenţă. În cazul represaliilor de pe parcursul primei perioade sovietice (iunie 1940 – iunie 1941) se urmărea, în primul rând, nimicirea tuturor liderilor, persoanelor incomode, periculoase pentru statul sovietic, prin pregătirea, cultura şi autoritatea pe care o aveau. La fel, erau supuse represaliilor aşa-zisele elemente suspectate de colaboraţionism cu România sau de spionaj în favoarea altor state europene. Prin acele acte zilnice, singulare şi drastice de arestare, apoi de deportare, se dorea înfricoşarea celorlalţi basarabeni. Inculpaţii, deportaţi şi supuşi muncilor silnice în lagărele siberiene, erau privaţi de posibilitatea de a menţine legătura cu familia lor. Ulterior, majoritatea familiilor celor supuşi represaliilor pe parcursul anului de ocupaţie sovietică, au fost deportate în regiunile Siberiei şi a Kazahstanului de Sud în noaptea de 12-13 iunie 1941. În anumite cazuri, familiile erau deportate chiar şi peste mai mulţi ani, inclusiv şi în vara anului 1949.

Acţiunile de factură teroristă (asasinate, deportări, represiuni, maltratări) „decurgeau din concepţia bolşevică a „dictaturii proletariatului”, reprimarea „claselor dominante, exploatatoare”, „construirea socialismului””.

Teroarea a fost ridicată la rangul politicii de stat, fiind motivată de „curăţirea spatelui frontului de elementele duşmănoase”.

Crimele împotriva umanităţii, declanşate în teritoriile româneşti ocupate de sovietici la 28 iunie 1940, au avut o tenta puternică antinaţională, antiromânească şi trebuie catalogate ca atare.

Surse inedite:

Raportul Biroului Administrativ, Chestura Poliţiei Municipiului Chişinău, 2 aprilie 1940, în ANRM, F. 680, i. 1, d. 3855.

Raportul Poliţiei Orhei, semnat de Şeful Poliţiei, T. Mâşcov şi Secretarul Poliţiei, V. Popescu, înaintat inspectorului regional de poliţie, 1 aprilie 1940, în Doc. cit.

Raportul poliţiei de siguranţă semnat de Şeful Poliţiei, Georgescu Ioan şi Şeful Biroului Poliţia de Siguranţă, comisar, Teodorescu Petre, 2 aprilie 1940, în Doc. cit.

Raport semnat de Inspectorul Regional, C. Maimuca, 2 aprilie 1940, în Doc. cit.

Organizaţia teroristă Schinoasa, Chişinău, ANRM, F. 680, i.1, d. 4107.

Situaţia din Basarabia după ocuparea ei de către sovietici 1940, 28 iunie, obţinute de la repatriaţii români, ANRM, F. 706, i. 2, d. 12.

Bibliografie selectivă:

Valeriu Pasat, Trudnye stranitzy istorii Moldovy, editura Terra, Moscova, 1996.

Viorica Aderov, Mentalităţi şi instituţii de cultură în Basarabia în primul deceniu al regimului sovietic. Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1996.

Paul Mihail, Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1993.

Elena Postică, Cartea Memoriei, Chişinău, 1999-2003.

Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentativele contemporane de revenire sub tutela Moscovei, Politeia-SNSPA, 2004.

http://www.romanialibera.com/1POL/24c5prep.htm.

http://www.undp/people/repression/12.06.1941.


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: